Printre roua, incet se zareste orizontul albastru, orizontul magic in care fiecare dintre noi isi gaseste propia identitate…E mare, atat de mare incat in ea prind viata milioane de vietuitori, milioane de suflete..
..Fiecare atingere calma, lina, ne trezeste amintirile uitate…Este ca o prapastie a sufletului ,atunci cand privesti la ea, iti vezi viata, amintirile, durerile, fericirile..E drog, un drog albastru…
Oamenii, deseori ignora frumusetea naturii, frumusetea sufletului albastru…Grijile zilnice ne impiedica sa ne bucuram de minunatiile care Divinitatea le asterne in fata noastra, in fata Neputinciosilor..
MAREA…o eterna fericire chiar si in fata durerii..Ea ne asteapta, ne asculta si nu ne judeca, nu ne contrazice, doar ne da dreptate prin sunetele valurilor ei..SI oare de ce nu vedem si partea “vie” a Marii?…
“Iubesc marea ca pe sufletul meu. Adesea chiar cred ca marea este cu adevarat sufletul meu: plante ascunse cresc în ea şi urca la suprafata doar în clipa înfloririi, apoi vestejindu-se, se scufunda iar; la fel, din adancurile inimii mele se ridică minunate manunchiuri de imagini, si ele înmiresmeaza, si ele stralucesc, si ele iar dispar.
Iubeste tot ce te inconjoara si nu lasa raul sa te cuprinda!! Bunatatea mereu lasa loc unui zambet…
