SENTIMENTUL SFÎRŞELII ŞI AL AGONIEI

Cunoaşteţi senzaţia groaznică de topire cînd simţi cum te iroseşti ca pentru a curge asemenea unui rîu, cînd îţi simţi anulată propria prezenţă într‑o lichidare organică? Este ca şi cum din tine însuţi tot ce are consistenţă şi substanţă dispare într‑o fluiditate epuizantă, după care nu mai rămîi decît cu capul. Vorbesc aici de o senzaţie precisă şi dureroasă, iar nu de una vagă şi nedeterminată. Simţi că din tine n‑a mai rămas decît capul; un cap fără substrat şi fără fundament, lipsit de corp şi izolat ca într‑o halucinaţie. Nu este nimic din acea sfîrşeală voluptuoasă şi vagă pe care o încerci în contemplaţii pe marginea mării sau în unele reverii melancolice, ci o sfîrşeală care te consumă şi distruge. Atunci nu‑ţi mai convine nici un efort, nici o speranţă şi nici o iluzie. A rămîne tîmpit de catastrofa ta proprie, incapabil să acţionezi sau să gîndeşti, cuprins într‑un întuneric rece şi apăsător, stingher ca în halucinaţii nocturne sau singuratic ca în clipele de regret este a ajunge la limita negativă a vieţii, la temperatura absolută, unde ultima iluzie de viaţă va îngheţa. Şi în acest sentiment de sfîrşeală se va revela sensul adevărat al agoniei, care nu este luptă din fantezie sau pasiune gratuită, ci zbaterea vieţii în ghearele morţii, cu puţine probabilităţi pentru viaţă. Nu poţi separa gîndul agoniei de cel al sfîrşelii şi al morţii. Agonia ca luptă? Dar luptă cu cine şi pentru ce? Este absolut falsă interpretarea agoniei ca elan exaltat de propria lui inutilitate sau ca zbucium cu finalitatea în el însuşi. În fond, agonia înseamnă frămîntare între viaţă şi moarte. Întrucît moartea este imanentă vieţii, aproape întreaga viaţă este o agonie. Decît, eu nu numesc agonice decît momentele dramatice ale acestei lupte între viaţă şi moarte, cînd fenomenul prezenţei morţii este trăit conştient şi dureros. Agonia adevărată este aceea în care treci în neant prin moarte, cînd sentimentul sfîrşelii te consumă iremediabil şi cînd moartea învinge. În orice agonie veritabilă este un triumf al morţii, chiar dacă după acele clipe de sfîrşeală continui să trăieşti.
Unde este lupta din fantezie în această frămîntare? Nu are caracter de definitivat orice agonie? Nu este ea asemănătoare unei boli de care nu ne mai putem scăpa, dar care ne torturează cu intermitenţe? Momentele agonice indică o înaintare a morţii în viaţă, o dramă în conştiinţă, rezultată din ruperea echilibrului dintre viaţă şi moarte. Ele nu sînt posibile decît în acele senzaţii de sfîrşeală care scoboară viaţa înspre minusul ei absolut. Frecvenţa momentelor agonice este un indiciu de descompunere şi prăbuşire. Moartea este ceva scîrbos, este singura obsesie care nu poate deveni voluptuoasă. Chiar atunci cînd vrei să mori, aceasta o faci cu un regret implicit pentru dorinţa ta. Vreau să mor, dar îmi pare rău că vreau să mor. Acesta este sentimentul tuturor acelora care se abandonează neantului. Cel mai pervers sentiment este sentimentul morţii. Şi cînd te gîndeşti că sînt oameni care nu pot dormi din cauza obsesiei perverse a morţii! Cum aş vrea să nu mai ştiu nimic despre mine şi despre lumea asta!

A fost nebun…dar dincolo de nebunie …ii era frica!!Va dati voi seama cine e!